Complezență sau nici măcar!

 Este atât de greu să găsești fericirea...așa se zice!

 N-aș miza pe asta, personal am gasit-o de mai multe ori, in persoane diferite. Zic persoane pentru că e vorba de acel gen de fericire însă ceea ce au aproape toate in comun sunt eu....EU.  Am zis "aproape" pentru că una dintre ele pur și simplu mi-a fost luată fără a avea măcar puterea de decizie. Pentru toate celelalte eu am fost punctul de sosire dar și punctul de plecare, exact in această ordine. Nu știu cât mai pot duce în ritmul ăsta, nivelul de desconsiderare crește pe zi ce trece, cu fiecare gând ce-mi trece prin minte. Ca un puști de 15 ani ... m-am axat pe un singur lucru și am ignorat tot ce era în jurul meu ajungând astfel să mă afund in probleme din care nu mă văd ieșind, simt cum amân clacarea deși sincer să fiu nu de asta fug, pentru că realizez că nici pentru asta nu am putere. 

 Zâmbesc involuntar in fața oricui, sunt bine este răspunsul la banala întrebare : ce faci? sau : cum ești? Vreau să cred că am devenit greu de citit, deși ... nici interes nu observ. Mă înec zi de zi, încet-încet, doar o falsă speranță mă tot resuscitează...Am încercat să cer un ajutor însă la "capătul firului" ...nimeni! 

 Vrând să fiu cât mai prezent ( 24/7 online ) am devenit în schimb cât mai.... invizibil ( ignored contact ).

            Nu, nu sunt bine, însă doar aici pot recunoaște...