Doar un ...mincinos!

 Duc o luptă continuă, am dat de cel mai pervers adversar , mă lupt cu ....cu mine!

De ce zic asta? Indiferent de ce parte mă poziționez in "lupta" asta, mereu găsesc un motiv că să mă ridic, încât să nu renunț. Poate e vreo boală, poate e doar caracterul meu, poate e modelarea înfăptuită de-a lungul vieții...habar nu am. 

Realizez că nimic nu este permanent, nici lucruri și nici oameni, poate doar amintiri, însă cu toate astea ( deși nu sunt de acord cu acest "motto" ) mereu îmi amintesc că "speranța moare ultima".

După fiecare dezamăgire ( sună a victimizare dar chiar nu este cazul ) tind să cataloghez oamenii sau să îi incadrez într-o "speță", fapt ce uneori aduce după sine mari greșeli.

Ce părea că-mi va face bine am căutat să țin aproape, mi-am dorit atât de mult să nu dezamăgesc încât m-am implicat 100%, pe de altă parte am întâlnit pe cineva și am fost deschis in a fi EU, însă absolut fără să vreau m-am închis simțind cum deja mă ard, GRESIT!  

Când am realizat că e greșită "reacția" mea am incercat să nu "trag" de respectiva persoană, să nu sufoc, să fiu prezent, să ofer încredere și răbdare, GREȘIT!!!

Greșit a fost gândul meu de inceput!

In loc să ofer "credit" și să încerc să "citesc" persoana respectivă... eu nici măcar nu m-am lăsat "citit", ci am împins sub nas un caracter fals crezând că așa nu am să mă mai "ard"!

Că în fiecare luptă, la final trebuie sa existe un clopot... al meu probabil atârnă in dreapta unui cimitir. Eterna luptă...